„Astăzi am avut acțiunea în stradă, au apărut atâtea întrebări în mințile noastre: îi putem convinge să se alăture misiunii noastre? Am încercat să rămânem pozitivi.”

– Danjela Jakaj, Albania

„Una dintre principalele surse ale motivației noastre a venit și din sprijinul comunității. Am asistat la mai multe exemple de bunătate din partea vecinilor. Într-o dimineață, încă nu primiserăm instrumentele de lucru și un om, care lucra în apropiere, a venit la noi cu trei unelte și ne-a bucurat ziua. De asemenea, alți vecini ne-au oferit apă și mâncare atunci când toți aveam nevoie de acestea, și, de asemenea ne-au primit cu brațele deschise și cu un zâmbet pe față.”

– Echipa roșie (Centrul de tineret Lipovei)

„În această săptămână am început să curățăm centrul de tineret. Prima dată când am văzut spațiul, m-am gândit că probabil că vor dura săptămâni pentru a fi curățat, dar acum mi-am dat seama că, prin muncă în echipă, totul este posibil. Simt că centrul nostru este într-adevăr frumos și are o mulțime de perspective pentru a deveni foarte grozav cu o curte frumoasă, sunt foarte mulțumită.”

– Christina Fountou, Grecia

„Zilnic în această săptămână am ajuns acasă, murdari, obosiți, cu bucăți de tencuială în păr. Picioarele și mâinile noastre sunt acoperite de ciment. Sentimentul de oboseală este un pic copleșitor pentru toți, dar mândria și satisfacția sunt cu atât mai mari. Cum putem fi atât de obosiți, transpirați și totuși atât de fericiți? Poate despre asta este voluntariatul.”

– Echipa roșie (Centrul de tineret Lipovei)

„Să iau parte la proiectul Youth Centres UP a fost o experiență care mi-a schimbat viața și pe mine însămi. Dacă mi s-ar cere să o fac din nou, nu m-aș gândi de două ori înainte să spun „Da!”. Am întâlnit oameni minunați din toată lumea și am legat prietenii frumoase pe care îmi doresc să le mențin pentru tot restul vieții.

…

…

Am avut norocul să fac parte dintr-o echipă uimitoare de voluntari care a făcut procesul de construire a acelui centru de tineret atât de lin și distractiv și, în ciuda provocărilor, am atins obiectivul de a crea un loc sigur pentru populația tânără din Timișoara. În majoritatea zilelor, am ajuns în cămin epuizată și acoperită cu praf, ciment, vopsea (multă vopsea) și transpirație, dar întotdeauna cu senzația uimitoare de a ști că fac ceea ce trebuie și că fac o schimbare în această comunitate. M-am simțit utilă și că nu-mi pierd timpul pe perioada verii, lenevind pe canapea, cu telefonul în mână.

…

…

Am atât de multe amintiri grozave din acest proiect. De la glume, seri culturale și supărări din cauza pereților, până la călătorii și momente răcoroase, până la discuțiile despre solidaritate și reușita de a ajunge la un consens în echipă… Sunt doar câteva din atât de multele lucruri care arată cât de distractiv a fost să fiu parte din asta și cât de dor îmi este de toți, că aș putea scrie aproape o carte. Am revenit acasă o altă persoană. Am acumulat abilități, am cunoscut oameni, am învățat o limbă nouă și am cunoscut o mulțime de culturi diferite.

…

…

Echipa FITT a fost uimitoare și a făcut totul pentru a ne asigura că ne-am simțit bine în timpul acestui proiect. Au fost întotdeauna alături de noi și gata să ne ajute dacă aveam nevoie de o mână (sau materiale cerute pe ultima sută de metri) și nimic din  toate acestea nu ar fi fost posibil fără ei. Ei au fost unul dintre motivele principale pentru care acest proiect a avut acest succes.

Întreabă-mă din nou. Aș repeta experiența? Categoric.

Nu numai că am acumulat abilități și prieteni și o canapea pe care să dorm în diferite țări, dar am și câștigat o familie.”

– Andreia Nunes, Portugalia

„Era în jur de unsprezece noaptea când am ajuns în sfârșit la Timișoara după două zboruri, un timp de așteptare de trei ore pe aeroportul din Frankfurt și o călătorie cu mașina de patru ore. Eram atât de obosită și după ce colega mea de cameră m-a dus în camera noastră pentru următoarele 40 de zile, aveam în minte doar să-mi îmbrac pijamaua, să mă spăl pe dinți și să mă întind pe noul meu pat.

…

…

A doua zi a adus o dimineață caldă de vară însorită și o plimbare de o oră până la Casa Tineretului. Privind în urmă, eram atât de nervoasă și timidă, în prima zi, cu frică de a iniția conversații cu oameni care, la finalul proiectului, deveniseră atât de aproape de inima mea. În acea primă zi, ne-am pictat steagul și pentru că verde și roșu cu un cerc galben între ele a fost cam plictisitor, portughezii au decis să scrie „bun venit” în fiecare limbă care va fi vorbită în proiect. Când fetele s-au plimbat cu steagul nostru întrebând pe toată lumea „Apare limba vorbită de tine aici?”, a fost momentul în care am simțit că acest proiect poate fi un lucru cu adevărat minunat.

…

…

Trainingul a fost „ciudat” – din lipsa unui cuvânt mai bun. Echipa mea, despre care acum cred că a fost cea mai bună (s-ar putea să fiu părtinitoare ….) încă începea să se cunoască și să descopere cum să lucreze împreună. Cu toate acestea, când trainingul s-a încheiat, nu eram o echipă. Nu încă. Asta a venit mai târziu.

…

..

Primele două săptămâni au fost grele, emoțional, dacă nu fizic. Pe de o parte, clădirea noastră era într-o stare atât de degradată, încât nu ne puteam întreba decât dacă vom reuși să terminăm la timp. „Nu avem podea!” – asta a fost întotdeauna în mintea noastră și singurul subiect pe care îl puteam discuta. Conversațiile dintre noi și oamenii din alte echipe, de fiecare dată, s-au încheiat în același mod: „Trebuie să avem podea!”. Pe de altă parte, implicarea noastră în comunitate a fost foarte plină de satisfacții. Ne-am gândit că suntem într-un cartier căruia nu îi păsa de munca pe care o făceam și nu voia să ajute. În următoarele săptămâni, am aflat cât ne înșelam.

…

…

Echipa Roșie a muncit din greu, atât de mult. Am stat până târziu în mai multe rânduri. Am pictat pereți doar cu luminile aduse de FITT, care ne luminau munca. Am ajuns zilnic la cămin acoperiți cu vopsea și bucăți de tencuială. Am construit o podea. Am petrecut trei sau patru săptămâni lucrând exclusiv la pereți (acum urâm pereții). Și am dansat și am cântat în timp ce am făcut-o. Ne-am distrat. Și când a venit ziua pentru ceremonia de deschidere nu ne așteptam la mai mult de douăzeci de oameni și, dintr-o dată, eram șaptezeci înăuntru și în afara centrului nostru … Ei bine, m-am simțit mândră.

…

…

Cu toate acestea, oricât de mândră sunt de munca noastră, ceea ce pretuiesc cel mai mult legat de timpul meu din Timișoara este viața noastră de zi cu zi. Căminul. Micile povești care ne-au făcut zilele mai luminoase. Întâlnirile comune petrecute râzând. Faptul că oamenii care sunt acum la sute de kilometri distanță de mine se aflau doar pe hol sau la etajul de sub sau de deasupra mea. Cina în bucătăria de la etajul doi. Poveștile cu ceea ce se întâmplase în fiecare zi în celelalte centre. Împărtășirea vieții noastre, astfel încât să putem compara diferențele și asemănările dintre toate țările. Nopțile petrecute în curte, dansând și cântând. Aș face totul din nou, munca grea și nenumăratele ore de reparare a pereților, doar să mai pot umbla încă o dată pe holurile acelea, spunând bună dimineața tuturor și participând la încă un morning spot.

…

…

Voi ține pentru totdeauna acest proiect în inima mea. Oamenii pe care i-am întâlnit sunt oameni care îmi lipsesc zilnic. Și nu pot fi decât recunoscătoare că am aplicat și am avut norocul să fiu acceptată. Și chiar dacă mi s-a rupt inima la plecarea din Timișoara, chiar dacă uneori mă trezesc așteptând să-mi văd colega de cameră pe pat lângă mine, mă liniștește să știu că o bucată din mine a rămas în spatele zidurilor unui centru de tineret din spatele bazarului și lângă școala din Lipovei, Timișoara.”

– Beatriz Botequilha, Portugalia